“Femei la sfârşit şi-nceput de mileniu” (“Женщины в конце и начале нового тысячелетия”). Статья Руксандры Цезареану (на румынском языке). Фото поэтессы,литератора

“Femei la sfârşit şi-nceput de mileniu” (“Женщины в конце и начале нового тысячелетия”). Статья Руксандры Цезареану (на румынском языке). Фото поэтессы,литератора

Оригинал материала находится по адресу:
www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=729

Scris de RUXANDRA CESEREANU
RUXANDRA CESEREANUFemei la sfârşit şi-nceput de mileniu

Femeia gonflabilă:

Eu sunt un bisturiu visându-şi floarea. Nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac. Bârfitorii mi-au spus că sunt o Marie Magdalenă de sârmă ghimpată, o regină moartă, păpuşa pe care Gogol o purta cu el, prin gubernii, scormonind după suflete moarte. Odinioară stăteam toată ziua chircită într-un cufăr, doar noaptea zâmbeam şi ucideam. Astăzi sunt obiect de lux în sex-shopuri. Nu am miros, privesc fix, nu vorbesc, nu respir, nu aud. Nu sunt născătoare de Dumnezeu, dar sunt mută şi înţeleaptă. Nu mă neliniştesc nici trupul, nici frumuseţea trecută, nici moartea. Chiar dacă îngeresele m-ar sfătui să mă căiesc, eu ştiu că suferinţa mea e altfel. Se spune că sunt o Magdalenă de sipet, tristă şi încercănată. Nu am organe, nici părinţi, fiindcă sunt fiica zeilor curaţi de gumilastic. Bordelurile sunt pentru mine nişte provincii ale milei, iar schimbarea la faţă nu există. În mine nu este decât ordine şi frumuseţe, lux, calm şi voluptate. Suflarea mea nu are halou ca la sfintele biciuite, iar trupul meu de seră e un copil debil, cu picioarele scurte şi capul diform. În cărţile de joc sunt dama de verde, cheală, naivă, cotropitoare, ruda păpuşii mecanice, izbăvitoarea lui Casanova. Sunt sora de caritate a bărbaţilor cruzi într-un război de trişori. Nu am visuri şi nu pot să muşc buzele nici unui iubit de ocazie. Nu mă  mişc printre cratiţe, la bucătărie, ca orice femeie. Unii mi-ar spune mireasă, de n-aş fi păcătoasă. Eu nu am haine, nici tată şi mamă, ca să-mi sărbătoresc ziua de naştere. Iar venele mi-s împietrite. M-am măritat de o mie de ori, dar nu am sorbit niciodată şampanie şi nu am plâns niciodată. Nu mi-am plecat niciodată urechea la cleveteli, deşi răuvoitorii m-au poreclit rădaşca albă sau femeia-crab. Îndrăgostiţii mi-au spus că visează să-mi taie beregata în fiecare noapte, ca să-mi zărească sângele spăimântător.

Trupul mi-e gol pe dinăuntru ca o cochilie, un spânzurat bătrân doarme în mine de mulţi ani. Sunt stearpă, sunt hulită, sunt binecuvântată. Semnul meu este luna urcând. Bărbaţii tineri m-au biciuit în public, iar cei bătrâni nu au voit să ştie de gloria mea diafană. Eu sunt Suzana de jeleu. Sau, poate, Maria, Fecioara, sclipind fără prunc. La mine vine cel singur şi neasemuit care îmi spune că sunt femeia-fierăstrău. Pielea mi se schimonoseşte ca la manechine, dar nu pot să mă sinucid. Dac-aş fi vie şi aş avea păr pe creştet, aş şterge cu el picioarele lui Iisus. Stau leneş în carnea mea de cauciuc, în timp ce-o servitoare cu dinţii ascuţiţi şi-nfige ghearele în mine. Am primit scrisori de la câţiva părinţi care vor să m-adopte, milionari care vor să mă-nchidă în cuşcă printre alte păpuşi de plastic. Cumpărătorii mei m-au atins ca nişte orbi. Nu m-am împotrivit. Am fost ucisă de-un fier de călcat încins. Trupul meu de cauciuc mi-a fost şi giulgiu şi rochie de bal.

Femeia cu mult înainte să devină gonflabilă:

Turbată sunt. Oasele mi le zdrobesc de-un zid în vid, despicată mi-e inima şi pâlpâitoare ca o şopârlă. Eu sunt o zebră cu măruntaiele în afară, ursoaică ce dorm în casa de blană şi carne. Cine-ar putea să-mi aducă păpuşile cărora le-am smuls capul, dar pe care le-am hrănit în copilărie, cine-ar putea să-mi mai dăruiască întâia sărutare ce avea corniţe de miel? Eram o fetiţă sumbră, cu platoşă, apoi am ajuns femeia fluturelui cap-de-mort. O pasăre flamingo mi s-a-ncolăcit la brâu ca o centură de castitate. Trupul meu nu-i un patinoar de târât, ci un loc de uitare, ca să mă ierte cei care mă zdrobesc în picioare fiindcă nu-i vreau. Ţesătura pielii mele e greu de urzit şi mult năucitoare. Ghilotină smerită îi spun trupului, mârţoagă iezuită. Un singur ibovnic de lebădă neagră aşteaptă ghilotina mea, dar acesta-i dus cu mintea prin deşerturi şi taigale de cianură. Sunt o călugăriţă hirsută, răsfăţându-se în războiul prăfos dintre suflet şi trup, cu botine de lac şi rasă multicoloră şi-o cruce cât un pumnal la şold. Dănţuiesc mereu în odaia capului, apoi îmi sfârtec rasa de sub care iese o armură zbârlită, cu solzi de lupoaică. Marijuana, iată numele meu de taină. Sfânta Gheorghe din mine înfige suliţa în burta de bronz a dragonului. Dar, oare, nu sunt eu o mare păcătoasă a gândurilor de taină, cele pe care le ţii sub limbă ca pe bomboanele mentolate ce te trezesc chiar şi din morţi? În capul meu i-un arici înzăpezit, în inima mea, o vulpe somnambulă, în trupul meu, o şerpoaică niciodată descolăcită şi oarbă. Cine sunt eu, bărbat sau femeie? Înot nevrotic şi mă lipesc de curcubeie. Trupul mi-l frec de ziduri, mintea mi-o scormonesc cu har neînflorit, cretina deliciilor sunt eu şi de la treizeci de ani am murit.

Canibala:

Când nopţile se fac violete şi sună, îmi pipăi iubiţii şi iubitele pe inima blândă, acolo unde sângele bărbat o caută cu sfioşenie pe sora sa femeie. Am mângâiat bărbaţi trişti, cu păr până la brâu împletit, şi femei vesele, rase în cap. Moartea mică era binecuvântată, trăiam cu ea pe sub pielea de schimb. Prieteni râvniţi cu bocancii calcă pe faţa mea singură, ei tropăie lângă casa cu lacrimi şi-ncep să-mi spună povestea cămăşii de forţă care nu adăpostea pe nimeni. Dac-ar fi să deschid porţile de cenuşă, lacăte grele ar izbi gura mea şi ar sfâşia-o, astfel ca perdele negre să nu acopere soarele. Hei, fraţi şi surori ale crimelor pufoase de tinereţe, prea puţină milă vă cer, dar furie-ndeajuns şi o scară a singurătăţii. Târfă polară, carnivoră, este inima mea, căci, dacă nu aş săruta oasele vişinii ale amintirilor, cine-ar mai crede poveştile noptatice şi-ntrebările mirosind a oleandru? Păstram dinţii de lapte ai iubiţilor ca pe scoicile şlefuite ale unei mări dispărute, de parcă gura lor ar mai fi spus şi acum vorbele sfinte de odinioară. Învelit în staniol chipul meu se răsucea luând aminte la sărutarea trimisă printr-o pasăre de pradă de cine ştie ce întristat. Mâncam din mine câte puţin, mai întâi îmi ţineam coada de cal între buze, îmi mâncam degetele ca nişte peşti transparenţi şi nărăvaşă voiam să beau vinul propriului trup. Voiam să aflu o clipă în care moartea să fie egală cu viaţa, ca-ntr-o clepsidră de nisip. Îmi apăsam venele, zvârlindu-le apoi ca pe nişte cutii goale. Împătimirea mi-a fost tatăl dintotdeauna. Doresc în mine ceea ce urăsc în altul. Va trebui să mor şi eu cândva, roţi uriaşe mă vor zdrobi şi ultima picătură de sânge se va rostogoli. Sunt peştele nespintecat, cu un inel negru pe o mână tăiată de om. Cine va mânca din mine cu bucurie va ţine la singurătate şi mult va avea ce să dăruie.

Cretina deliciilor:

Am coapse paranoice şi sâni de anticar. Mă sui cu pantofii de pâslă în patul suav şi firav de păpuşă disperată, cu ochii scoşi, cu părul smuls. Fac i-ha ca un măgăruş cu buzele rujate sângeros. Unghiile indigo ca nişte ametiste de seră mi se înfig în perete, sufleţelul meu se ridică la cer, sparge acoperişul, loveşte soarele. Pielea mea de lotus alb mă-nfricoşează. Mă cobor în trupul de vrabie gri şi-aştept să nu-mi bată inima ca un clopot stricat. Nu am nici o casă de izbăvire, ca să nu mai fiu îngereasă cu aripile tocite. Perna mea miroase a Emma Bovary, a Sfântul Augustin pe vremea când era păcătos prăfuit. Plictiseala mi-a crescut pe frunte ca o lipitoare. Îngeraşii bâzâie în jurul meu. Mă sinucid clarobscur şi jet de sânge sfânt mă-nvăpăiază din cap până-n picioare. Nu vreau să mă-nhaţe moartea cea lacomă, cu falange trosnind. Nu vreau să iernez la ospiciu. Injecţiile mă fac ferfeniţă şi lin îmi intră-n sânge un cuţit. Violacee stau în camera cu gratii şi oasele mi se lovesc la miazănoapte. Inima mea fosforescentă pocneşte, chipul făinos luminează nebuneşte, ochii de sticlă mi-e frică să-i scot. Iar sufleţelul cu dinţii lui de lapte muşcă ori crănţăne moarte, decapitând îngerii care m-aşteaptă s-ajung, fâlfâind beată.

Tristana:

Mărturisitoare sub soarele negru mă bucuram de monştrii molateci ai sufletului, jupuindu-i ca pe trupurile unor mânji bătrâni. Noaptea cădea în mine ca un smarald, îmi înverzea părul şi buzele. Eram o mică mireasă vestită-n amurg, cu venele amuţite. Dar grea era tristeţea, moartea şi singurătatea, pecetluindu-se una pe alta cu iertare. Umflată de roşu, inima mea tremura ca în faţa unui gelos ucigaş. Poate că ochii mei sunt prea obosiţi ca să mai vadă lucrurile solzoase dintotdeauna, poate că mâinile nu mai vor să se-nfigă în singurătăţile desfrânate din oglindă. Ce n-aş da să mă mai pot tulbura de ceva, chiar şi de-o şubredă iubire cu picioarele tăiate, chiar şi de neputinţa cuţitului vechi, zăcând pe fundul mării ca un peşte liber al morţii. Sunt logodnica paingilor şi gâlgâi pustie de dragoste, iar sângele meu cu trei capete se zvârcoleşte cu labele moi, bâjbâind ca un bătrân beţivan printre felinare. Cândva mirese şovăielnice vor tăvăli în cloroform nechibzuitul meu suflet şi sângele iernii va duce spre nord nopţi rece de mângâiere. Să plâng măcar o dată, căci, după ce ochiul s-a smintit, lumina-i mai galbenă ca înainte şi lasă moartea moale lâncezind. Aş putea să nu mă supun cărnii sau diavolului, dar nu aş fi mai presus decât ceilalţi, fiindcă nimic nu se face în dauna sfinţilor. S-a spart fiola trupului meu ca un bătrân cu tichie pe creştet.

Imaculata:

Trupul meu e un vitraliu, cranii de prelaţi violeţi îmi stau la picioare şi cântă. Lăcrimătoare şi verticală stau în lumina smântânoasă a nopţii. Spinarea mea albă e far. Sunt născătoarea unui singur fiu, cea venerată de mii de bărbaţi nesfinţi şi singuri. Coapsele mele de wolfram sunt foarfece pentru necredincioşi. Pelerini obosiţi se târăsc prin mine şi luna şuieră. Dantelăreasă sunt şi croitoreasă a sfinţilor. Pulpele mele surde clinchetesc în urechile prealumiţilor, pântecul meu ceţos e ucigaş vestit. Ca o şerpoaică mă dezbrac de piele şi-n urma mea rămâne mireasmă de somn. Sunt animalul râvnit când sună cornul de vânătoare. Dar parc-aş fi şi o pensionară argintată-ntr-un borcan de spirt la muzeu. Eu dorm în cloroform şi urc cu ascensorul în văzduh.

Încochiliata:

Amuţesc în cochilie, bucurându-mă de boala trupului, deşi o pasăre dintre coaste, cu aripi ciunge şi păroase, îmi strigă că sunt moartă din noaptea reînvierii cărnii. Dac-ar fi iarnă aş crede că viaţa-i o mireasă canceroasă, dar vara singura mea poftă este să simt kilogramele de spaimă înghesuite între vertebre. Oasele mele să fie vânturate la poarta oraşului, în timp ce încă mai beau o sticlă de vin oţetos. Uneori visez asul de treflă şi cer să fiu culeasă ca floarea de urzică cea fără de miros. Vă spun tuturor că nu sunt doar ceea ce vreau să fiu. Capul meu tăiat zace lepădat la marginea patului de nuntă. Nu mai rămâne din mine decât cochilia goală. Privesc înapoi, sunt plină de patimi, plec singură spre odaia mirosind a liliac şi zâmbesc fericită ca după avort.

Blestemata:

La jumătatea vieţii coborând am aflat ce-nseamnă să mângâi cu un cuţit. Desenam pe piele o hartă a vieţii şi sângele arunca din mine rubine şlefuite. Ţineam cuţitul lipit de sânul stâng şi el se încălzea de la inima mea. Mi se deschideau dintr-odată ventriculele şi-atunci mă tulburam lovită de o lumină neagră. Voisem, cândva, să-mi tai părul şi să mă călugăresc în sfintele vremuri ale tinereţii. Cuţitul era tatăl meu. El mă învăţase sfârtecarea diavolilor, el îmi cântase în nopţile reci când singurătatea mă izbise peste chip. Şi tot el îmi strigase pe când muşcam din preaobişnuita moarte, ca să nu mă înspăimânt. Cuţitul acesta era viu în zona-ngheţată a creierului meu. Pe când în albă cămaşă de noapte stau în genunchi şi mă rog, cuţitul îşi face culcuş între vertebrele delirate. Eu însămi sunt el, dumnezeul lucios de oţel.

Femeia-cruciat:

Sunt femeie şi numai femeie. Lumina îmi cade din păr pe umeri. Hăituită în acest orfelinat de oase care-i trup, am coastele stridente şi carnea obosită, fără putinţa de a şti prea multe despre mine, ca despre inima verde a copacului ucis de fierăstraie. Nu am nici prima însuşire a sfinţilor, dar sunt singură ca măruntaiele propriei burţi. Am chipul negru, turbat. Ajută-mă, Doamne, să scap, să nu fiu femeie. Şi cruciada ta va fi nu de carne, ci de-ntuneric fără trufie. Puţină lume o să mă înţeleagă sau o să mă ierte, fiindcă mi-este sortit să fiu chiar singura femeie a cruciadei. Părul lung îmi curge din coif ca un peşte negru. Calul mi-e tată şi lancea, frate. La gât am o cruce cu muguri. Iar Iisus e ruda mea trupească. Îmi fac cruce cu degetele măiestre şi-mi pun dantelă galbenă pe chip. În nopţile amiezii spulber corabia de muselină a trupului, împroşcând cu mireasma tăcută a tinereţii mele. Simt cruciada în mine ca o pâine caldă şi-mi spun să nu fiu ca o mânză, să nu mă năpustesc la Dumnezeu. Beau vinul ca un bărbat, lancea mi-o-ntind în soare şi-mi curăţ sângele de noroi. Simt pe frunte pecetea luminii şi foşnetul inimii înspăimântate. Din gura mea picură lichidele fricii. Îmi spun să nu mă las fulgerată de sminteală. Mă tem că voi zăcea dezsingurată şi-mi apăs crucea pe piept ca o mână tânguitoare. Beau şampanie şi vreau să mor, fiindcă sunt singura femeie a cruciadei. Nimeni nu mă vrea într-atât încât să-mi taie capul. Doar cerşetoarele, care cred că-s bărbat, îmi ling tălpile cu fervoare. O, Doamne-al meu, cât te-am mai căutat, ca să nu fiu femeie. Să mă îmbii surâzător la întreceri, să mă pui la-ncercare. Iubirea mea e grea şi puternică şi nu are nevoie de lacrimi. Vreau să mănânc din inima ta roşie şi beată să ţip Ave. Şira spinării mi-e de pucioasă şi am trei sâni logodiţi. Acum simt în gură o cruce de miere. Luna îmi crapă fruntea şi iese goală din casă. Inima mi se-nfrăgezeşte de sânge tânăr. Păcătoşii râvnesc să mă linşeze, fiindcă mă bănuiesc a fi o sfântă jefuitoare de mormânt. Cu biciul am fost făcută femeie-cruciat şi m-am zidit. Eu sunt un bisturiu visându-şi floarea.

(acest Monolog topeşte poeme din volumele
Zona vie, Grădina deliciilor, Cădere deasupra oraşului
şi Oceanul Schizoidian)

Foto: Călin Stegerean